Mersul pe jos

De câteva zile am reluat mersul pe jos. Spun “reluat” pentru că-l practic destul de des, chiar dacă nu se cunoaște și la kilograme :). Îl consider un rău necesar. Oricum, vremea din perioada asta este excelentă, așa că ar fi păcat să nu profit. Ideea e că-l recomand și la alții. De ce? Numai mergând pe jos simți pulsul orașului. Vezi fețele oamenilor… a celor mulți. Dacă ai același traseu în fiecare zi poți să-ți faci statistici (câți văd trecerea de pietoni, câți o și folosesc, culorile de la semafor au sau nu vreo semnificație…) sau poți să urmărești schimbările orașului (numărul de câini, câte magazine s-au închis sau câte simigerii au apărut ca după ploaie). Mersul pe jos nu este ca mersul pe munte. Pe munte, oamenii se salută chiar dacă se cunosc sau nu… e o lege nescrisă. În oraș, legea nescrisă are culoare gri, nu verde… iar oamenii se uită în jos (la ora la care merg eu pe jos oamenii nu se uită ca și cum ar merge la agățat), iar în ceea ce privește zâmbetul… lipsește cu desăvârșire. Am făcut și comparația cu mersul cu mașina…  Mașina te face să uiți… să te detașezi de cotidian. Nu am mai mers de ceva timp cu mijloacele în comun… și acolo poți trăi “clipe minunate”, dar sunt la altă intensitate. Nu știu ce mi-a venit să scriu despre asta… poate guvernanții, poate rochia din carne a lui Lady Gaga, poate nepăsarea unei mame când copilul pe care-l ținea de mână a aruncat pe jos un ambalaj de la napolitane cu ciocolată… Nu… Am scris că mi-a venit așa deodată. Motivele de mai sus sunt prea nesemnificative ca să reacționezi. Trebuie să mai fie vreun incendiu la o maternitate sau ceva asemănător… dar și așa, dacă nu este în orașul meu, dacă nu am avut pe nimeni apropiat implicat direct nu cred că m-ar afecta într-atât încât să reacționez. Fiecare avem libertatea de a alege cum și cu ce ne deplasăm… numai că uităm…  

D'ale crizei…

Am spus de multe ori că mă bucur că a venit criza… a fost ca două palme (nu una) pentru mine, și pentru asta mă bucur… îl consider un pas înainte… Azi am găsit într-un articol de pe Standard.Money.ro un pasaj…

Un german scrie despre români: “Un popor naiv care se crede foarte deștept și șmecher”.

De aici și până la paralela români – străini nu a fost decât un pas… nu mai spun și despre comentariile aferente. Toate acestea mi-au adus aminte de începutul anilor ‘90: comentarii virulente, articole incitante, dezbină și vei guverna, capra vecinului, naționalism, indignare… După 2000 lucrurile parcă au început să se mai așeze, poate și pe fondul unei așa-zise prosperități a cetățeanului. Criza a stârnit din nou partea urâtă din noi. E ciclic? Da. Așa am învățat… în capitalism între boom și criză este întotdeauna cădere și relansare. Pe fondul sinusoidal, la români însă, apare și o tendință aproape liniară, dată de o stare letargică, aproape de lehamite… de aceasta profită ceilalți… și nu fac referire numai la clasa politică… ci la toți cei care se ridică deasupra categoriei de “marea masă”.

Dăm vina pe conducători… E normal. Spuneam de cel care a făcut școala la ruși că nu e în stare să gândească la fel ca Bush. Peste 80% din patronii din România nu au studii și cunoștințe manageriale. Rezultatele obținute de toată clasa politică după 20 de ani le vedem acum… eu nu acuz decât lipsa unei strategii naționale, pe care noi “marea masă” nu o putem realiza decât prin “reprezentanți”.

Dar e normal ca noi ceilalți să nu avem vreo vină? E vina statului că arunci mizeria pe jos? E vina statului că dai și/sau primești șpagă? E vina statului că nu mai oferim educația celor “7 ani de acasă”? Apropo: această educație nu înseamnă să ne învățăm copiii să fie “deștepți și șmecheri”… ca o tradiție de a fi un adevărat român.

O țară are conducătorii pe care-i merită. Tu ai libertatea de a alege! 

Mai avem sau nu nevoie de istorie?

Am văzut azi un articol despre ruinele de “sub” proiectul Palas de la Iași. Mi-am propus să trec peste controversele aprobării și desfășurării acestui proiect și să fac un exercițiu de imaginație privind nevoia de istorie. Mai avem sau nu nevoie de istorie? Primul gând m-a dus la Varșovia, oraș distrus de germani în cel de-al doilea război mondial și reclădit (cel puțin Centrul vechi) pe baza unor picturi și fotografii de epocă (apropo de acest lucru, puteți găsi aici un trailer a ceea ce a rămas după război și ce au fost nevoiți să refacă). De ce nu au creat ceva nou? De ce au avut nevoie de o refacere a ceea ce înseamnă până la urmă istorie?

Se spune că istoria înseamnă identitate națională… Sună cam aiurea dar am să fac referire la un articol scris de Ruxandra Cesereanu, cu referire la memorie… fie ea și legată de istorie.

… este evident că o memorie strictă a suferinţei, o memorie emoţională nu mai interesează neapărat astăzi generaţiile tinere şi nu mai poate fi un fel de cârlig care să constituie o captatio benevolentiae, pentru ca tinerii să fie interesaţi de recuperarea istoriei României. Cea care ar putea interesa (dar şi pentru aceasta sunt necesare diverse strategii de atragere şi adaptare la mentalul tinerilor) ar putea fi eventual o memorie istorică, informativă. Întrebarea pe care o puneam eu atunci şi o pun şi acum este următoarea: de ce nu am putea avea, totuşi, o memorie care să îmbine emoţionalitatea cu informaţia, o memorie etică, o memorie morală, care n-ar trebui să fie justiţiară, revanşardă ? pentru că nu despre asta este vorba aici; nu încercăm să facem vreun linşaj prin astfel de propuneri de memorie!

Revenind la Varșovia, ea a mai trecut prin experiențe similare în timpul ocupațiilor suedeze şi prusace din 1655-1656 sau rusă în 1794 (când armata a masacrat populaţia suburbiilor varşoviene) dar a rezistat. Mulți cred că ar trebui să învățăm de la istoria lor, o adevărată lecție poloneză… Dar când vom învăța de la istoria noastră? Unde, dar mai ales care, este? Unele sondaje, mai mult sau mai puțin tendențioase, fac trimitere direct/indirect la identitatea națională… Avem nevoie de așa ceva?

Eu vreau, tu vrei, ei/ele vor, noi toți vrem… dar ceva ne oprește… Lipsesc atâtea verigi încât, mie personal, îmi dă senzația de haos. Iar dacă nu te mai regăsești sau nu te mai identifici intervine chiar senzația de lehamite… De la unii am auzit chiar că acest haos e confundat cu libertatea, dar şi că termenul corupţie e înlocuit cu iniţiativa…

Am fost dintre cei care nu au fost de acord cu proiectul Palas… Acum el se află în desfășurare… și, din cauza situației economice în care ne aflăm, chiar mă bucur că se lucrează… cu ce preț însă o să aflăm mult mai târziu…