Libertatea de a alege...

Mersul pe jos

2010-09-15T08:39:00.001+03:00

De câteva zile am reluat mersul pe jos. Spun “reluat” pentru că-l practic destul de des, chiar dacă nu se cunoaște și la kilograme :). Îl consider un rău necesar. Oricum, vremea din perioada asta este excelentă, așa că ar fi păcat să nu profit. Ideea e că-l recomand și la alții. De ce? Numai mergând pe jos simți pulsul orașului. Vezi fețele oamenilor… a celor mulți. Dacă ai același traseu în fiecare zi poți să-ți faci statistici (câți văd trecerea de pietoni, câți o și folosesc, culorile de la semafor au sau nu vreo semnificație…) sau poți să urmărești schimbările orașului (numărul de câini, câte magazine s-au închis sau câte simigerii au apărut ca după ploaie). Mersul pe jos nu este ca mersul pe munte. Pe munte, oamenii se salută chiar dacă se cunosc sau nu… e o lege nescrisă. În oraș, legea nescrisă are culoare gri, nu verde… iar oamenii se uită în jos (la ora la care merg eu pe jos oamenii nu se uită ca și cum ar merge la agățat), iar în ceea ce privește zâmbetul… lipsește cu desăvârșire. Am făcut și comparația cu mersul cu mașina… Mașina te face să uiți… să te detașezi de cotidian. Nu am mai mers de ceva timp cu mijloacele în comun… și acolo poți trăi “clipe minunate”, dar sunt la altă intensitate. Nu știu ce mi-a venit să scriu despre asta… poate guvernanții, poate rochia din carne a lui Lady Gaga, poate nepăsarea unei mame când copilul pe care-l ținea de mână a aruncat pe jos un ambalaj de la napolitane cu ciocolată… Nu… Am scris că mi-a venit așa deodată. Motivele de mai sus sunt prea nesemnificative ca să reacționezi. Trebuie să mai fie vreun incendiu la o maternitate sau ceva asemănător… dar și așa, dacă nu este în orașul meu, dacă nu am avut pe nimeni apropiat implicat direct nu cred că m-ar afecta într-atât încât să reacționez. Fiecare avem libertatea de a alege cum și cu ce ne deplasăm… numai că uităm…

D'ale crizei…

2010-08-29T11:40:00.001+03:00

Am spus de multe ori că mă bucur că a venit criza… a fost ca două palme (nu una) pentru mine, și pentru asta mă bucur… îl consider un pas înainte… Azi am găsit într-un articol de pe Standard.Money.ro un pasaj…

Un german scrie despre români: “Un popor naiv care se crede foarte deștept și șmecher”.

De aici și până la paralela români – străini nu a fost decât un pas… nu mai spun și despre comentariile aferente. Toate acestea mi-au adus aminte de începutul anilor ‘90: comentarii virulente, articole incitante, dezbină și vei guverna, capra vecinului, naționalism, indignare… După 2000 lucrurile parcă au început să se mai așeze, poate și pe fondul unei așa-zise prosperități a cetățeanului. Criza a stârnit din nou partea urâtă din noi. E ciclic? Da. Așa am învățat… în capitalism între boom și criză este întotdeauna cădere și relansare. Pe fondul sinusoidal, la români însă, apare și o tendință aproape liniară, dată de o stare letargică, aproape de lehamite… de aceasta profită ceilalți… și nu fac referire numai la clasa politică… ci la toți cei care se ridică deasupra categoriei de “marea masă”.

Dăm vina pe conducători… E normal. Spuneam de cel care a făcut școala la ruși că nu e în stare să gândească la fel ca Bush. Peste 80% din patronii din România nu au studii și cunoștințe manageriale. Rezultatele obținute de toată clasa politică după 20 de ani le vedem acum… eu nu acuz decât lipsa unei strategii naționale, pe care noi “marea masă” nu o putem realiza decât prin “reprezentanți”.

Dar e normal ca noi ceilalți să nu avem vreo vină? E vina statului că arunci mizeria pe jos? E vina statului că dai și/sau primești șpagă? E vina statului că nu mai oferim educația celor “7 ani de acasă”? Apropo: această educație nu înseamnă să ne învățăm copiii să fie “deștepți și șmecheri”… ca o tradiție de a fi un adevărat român.

O țară are conducătorii pe care-i merită. Tu ai libertatea de a alege!

Mai avem sau nu nevoie de istorie?

2010-08-25T14:29:00.001+03:00

Am văzut azi un articol despre ruinele de “sub” proiectul Palas de la Iași. Mi-am propus să trec peste controversele aprobării și desfășurării acestui proiect și să fac un exercițiu de imaginație privind nevoia de istorie. Mai avem sau nu nevoie de istorie? Primul gând m-a dus la Varșovia, oraș distrus de germani în cel de-al doilea război mondial și reclădit (cel puțin Centrul vechi) pe baza unor picturi și fotografii de epocă (apropo de acest lucru, puteți găsi aici un trailer a ceea ce a rămas după război și ce au fost nevoiți să refacă). De ce nu au creat ceva nou? De ce au avut nevoie de o refacere a ceea ce înseamnă până la urmă istorie?

Se spune că istoria înseamnă identitate națională… Sună cam aiurea dar am să fac referire la un articol scris de Ruxandra Cesereanu, cu referire la memorie… fie ea și legată de istorie.

… este evident că o memorie strictă a suferinţei, o memorie emoţională nu mai interesează neapărat astăzi generaţiile tinere şi nu mai poate fi un fel de cârlig care să constituie o captatio benevolentiae, pentru ca tinerii să fie interesaţi de recuperarea istoriei României. Cea care ar putea interesa (dar şi pentru aceasta sunt necesare diverse strategii de atragere şi adaptare la mentalul tinerilor) ar putea fi eventual o memorie istorică, informativă. Întrebarea pe care o puneam eu atunci şi o pun şi acum este următoarea: de ce nu am putea avea, totuşi, o memorie care să îmbine emoţionalitatea cu informaţia, o memorie etică, o memorie morală, care n-ar trebui să fie justiţiară, revanşardă ? pentru că nu despre asta este vorba aici; nu încercăm să facem vreun linşaj prin astfel de propuneri de memorie!

Revenind la Varșovia, ea a mai trecut prin experiențe similare în timpul ocupațiilor suedeze şi prusace din 1655-1656 sau rusă în 1794 (când armata a masacrat populaţia suburbiilor varşoviene) dar a rezistat. Mulți cred că ar trebui să învățăm de la istoria lor, o adevărată lecție poloneză… Dar când vom învăța de la istoria noastră? Unde, dar mai ales care, este? Unele sondaje, mai mult sau mai puțin tendențioase, fac trimitere direct/indirect la identitatea națională… Avem nevoie de așa ceva?

Eu vreau, tu vrei, ei/ele vor, noi toți vrem… dar ceva ne oprește… Lipsesc atâtea verigi încât, mie personal, îmi dă senzația de haos. Iar dacă nu te mai regăsești sau nu te mai identifici intervine chiar senzația de lehamite… De la unii am auzit chiar că acest haos e confundat cu libertatea, dar şi că termenul corupţie e înlocuit cu iniţiativa…

Am fost dintre cei care nu au fost de acord cu proiectul Palas… Acum el se află în desfășurare… și, din cauza situației economice în care ne aflăm, chiar mă bucur că se lucrează… cu ce preț însă o să aflăm mult mai târziu…

O săptămână de vacanță…

2010-08-15T20:24:00.002+03:00

Anul acesta vacanța cu familia a fost numai de o săptămână… dar am trăit-o din plin. Trec peste primele două zile în care mai mult am dormit… așa fac de fiecare dată… nu se poate altfel. Însă raftingul, cățăratul și călăritul pe munte au marcat vacanța de anul acesta. Dacă credeți că o vacanță la Vatra Dornei este plictisitoare, următoarele rânduri poate o să vă schimbe părerea…

1. Rafting pe Bistrița. Debitul și adâncimea apei fac din Bistrița (fie Bistrița sau Bistrița Aurie) unul dintre cele mai căutate râuri pentru amatorii de rafting. Noi am fost pe porţiunea dintre Crucea şi Broşteni (cred că sunt peste 12 km). Într-adevăr, e nevoie de un debit mai mare (rafting-ul nu se poate face decât după ploi serioase... tu te bucuri, alții suferă...), chiar dacă uneori apa are 4 m sunt zone unde atingi pietrele (ni s-a întâmplat și nouă)... Destul de aproape de punctul de plecare începe zona Toancele (chiar și fără un debit prea mare ai nevoie de experiență - cârmaci, vestă de salvare și cască). Este fantastic… nu credeam că poate să fie atât de deconectant… sper că se vede și pe fața noastră în filmulețul următor…

2. Pietrele Doamnei (Rarău). Două nopți pe Rarău… de data asta la nivel “comod” – tren Vatra Dornei – Câmpulung Moldovenesc, apoi pe jos 13 km până la Hotel alpin Rarău (1520 m altitudine) – 4 ore jumătate cu mici opriri. Cum pe net vrei să afli și prețuri, tot ce pot să spun este: cazare cam 40 RON pe pat (ex. camera cu 4 paturi 160 – baie în cameră, … și doar atât… nu vă așteptați la minuni), tochitură 15 RON, ciorbă de legume parcă 4 RON, mic dejun aprox. 10 RON. Ce poți vedea în zonă: Pietrele Doamnei (1647 m), vf. Rarău (1651m), Peștera Liliecilor, Piatra Pinului și Piatra Șoimului, Cheile Moara Dracului, Codrii Seculari Slătioara… și dacă vă rezervați o zi Giumalău (1857 m) și dacă vă place rămâneți peste noapte la cabană (e bună pentru cei care merg pe munte și nu ”la munte”, și vor să întâlnească spiritul de cabană de munte). La coborârea de pe Rarău – 3 ore jumătate iar cu mici opriri.

3. “Echitație” pe munte. Am să mă folosesc de un citat de pe site-ul băieților de la Bucovina Ranger pentru a vă descrie atracția echitației…

Majoritatea turiștilor noștri se suie pe cal pentru prima oară. Acum băieții noștri s-au obișnuit cu țipetele doamnelor când acestea se suie pe cal și nici nu le mai bagă prea mult în seama !... poate nu e chiar bine așa, dar cert este ca ele se obișnuiesc rapid ... și chiar dacă mai țipă, o fac numai așa, din principiu și nu neapărat din cauza fricii...

Cum asta a fost în ultima zi, mă bucur că am apucat să facem un duș înainte să plecăm… :)

4. La stână. Am să adaug aici și mersul la stână, chiar dacă pentru noi este mai greu din cauza câinelui…

Vacanță plăcută…

Vacanță…

2010-07-26T21:06:00.001+03:00

De săptămâna trecută mă tot gândesc la vacanță… dar, cred că din cauza căldurii, singurul lucru la care m-am putut gândi a fost “Last Christmas - Wham” (de fapt, nu știu de ce, o fredonez de ceva timp)…

Dar uitându-mă la videoclip am realizat… trebuie să ajung la munte… Vacanță plăcută și vouă… vă las cu un alt videoclip (oare videoclipul anului 2010?) care merge pe orice vreme/anotimp… dacă stai acasă :))

Dangerous Minds

2010-07-19T14:58:00.001+03:00

Nu știu dacă ceea ce scriu aici ar trebui trecut la cronică de film sau la educație. Pentru început o scurtă descriere a filmului… dramă americană pe clișeul comunităților afro-americane și hispanice, dar și în condițiile unui sistem de învățământ mult discutat, ca să nu spun controversat, în care încercările de schimbare sunt privite cu suspiciune de către elevi și cu accese de furie din partea conducerii – reticientă la ieșirea din spațiu curricular. Să nu uit să spun că o regăsim pe Michelle Pfeiffer, în rolul principal. În State, inițial, filmul nu a fost privit cu ochi buni dar la final a fost un succes de box office (vara lui 1995). Personal, filmul nu ar fi nimic fără Michelle Pfeiffer – care reușește să dea culoare “crizei americane”. Nu știu dacă putem trece așa ușor de alte câteva clișee americane – droguri, bande, crime, bătăi, eleve gravide în perioada liceului, șomaj, sărăcie… dar o facem pentru a ne întoarce la educație.

Sunt câteva flash-uri interesante care mi-au dat de gândit… am să mă opresc la trei… În primul rând clasicul bătut la ușă care definește educația – este sau nu necesar, sau mai bine spus când, unde și cum… E un element necesar dar, dacă este invocat numai el, cade în ridicol… Al doilea element – manualele de psihopedagogie (vezi scrierea numelui pe tablă)… oare nu ar trebui adaptate noului mediu (de ce să nu spunem ostil) pe care îl găsim în școli acum? Al treilea element – denigrat de unii, utilizat de alții – premiul… înveți pentru tine sau pentru un premiu? Oare nu devine acesta singurul scop, dar fără substanță? Dacă îl folosim știm când, cum și unde să ne oprim în al folosi?

…Too much television watching, got me chasing dreams
I'm an educated fool with money on my mind
Got my ten in my hand and a gleam in my eye…
Power in the money, money in the power
Minute after minute, hour after hour
Everybody's running, but half of them ain't looking
At what's going on in the kitchen
But I don't know what's cooking.

Pe lângă Michelle Pfeiffer, melodia lui Coolio de la începutul filmului face toți “banii”… “Televiziunea m-a făcut să visez prea mult”, “Sunt un nebun cu educaţie, cu banul în gând” și inegalabilul refren “Power in the money, money in the power”… Oare nu am lăsat societatea de consum să dicteze în modul nostru de dezvoltare – fie ea și educațională?

Vizionare plăcută…

Întoarcerea la natură

2010-06-26T21:16:00.005+03:00

Poate se apropie vacanța sau poate m-am săturat de ceea ce văd în ultima vreme în jurul meu… vreau la munte. Acum câțiva ani, când încercam să schimb marea pe munte – ca locație de vacanță pentru familia mea, am sesizat la copii că făceau referire la civilizație – zonele nepopulate de la munte și nu tumultul orașului… De ce? Pentru că numai în mijlocul muntelui oamenii când se întâlnesc se salută – chiar dacă nu se cunosc, numai aici nu sunt PET-uri aruncate unde vezi cu ochii, numai aici apa e apă, verdele verde, aerul aer și ideea de liniște nu presupune absurdul. Știu… mă număr printre puținii care sunt atrași de așa ceva, dar nu vreau să mă schimb. Spuneam că m-am săturat de ceea ce văd în jurul meu… Ar fi multe de spus, dar numitorul comun este lipsa de respect. Nu mai respectăm nimic – legi, reguli, oameni, munca, natura, viața… Oricum, de ceva timp, văd că programe precum National Geographic (Scenarii, luni, 22.00) sau Discovery fac emisiuni legate de posibile cataclisme și comportamentul oamenilor referitor la ele. Toate fac referire la natură și la o întoarcere “forțată” la natură. Viața bate filmul… Progresul, cu tot ce presupune el, produce transformări, dar nu mă așteptam și la lipsa discernământului. Pe vremuri se vorbea de instinctul de conservare… dar, se vede treaba, că și el se produce diferit la fiecare individ în parte. Oricum, mai am o lună… și mă întorc, chiar și pentru puțin timp, la natură.

Weekend Slănic Moldova

2010-05-15T10:30:00.003+03:00

Cum în ultima vreme nu aud decât afirmații negative despre țara noastră, m-am hotărât începând cu articolul trecut să descriu locații de weekend cu ceea ce au ele mai bun. Ceva de genul: dacă nu noi, atunci cine?

Să începem… De la început trebuie să precizez că această zonă nu ar trebui recomandată pentru cei care nu observă mizeria (de toate felurile) din jurul lor. Este un alt fel de lume și aș prefera să se păstreze așa… Am mai fost la Slănic Moldova demult tare (dar fără să uit multe detalii)… Dacă despre multe localități pot să spun că nu s-au schimbat, despre această stațiune pot să spun că s-a cizelat (oare o fi de la apelativul de “perla” Moldovei). Istoria zonei este una pe cât de fascinantă, pe atât de tumultoasă… ea pleacă din 1800, se dezvoltă puternic în jurul lui 1900 pentru ca după 1948 să-și definitiveze traseul, 1974 reprezentând anul în care stațiunea a fost declarată staţiune de interes internaţional.

Ce senzație îți dă? Am spus că am mai fost aici undeva prin ‘82 - ‘83, și ceea ce nu pot să uit a fost curățenia, parcul, mulțimea de oameni, multitudinea de izvoare minerale și frumusețea zonei… Azi, aceleași lucruri le-am regăsit dar și ceva care lipsește în restul țării… mândria și punerea în valoare a ceea ce au realizat alții (aici, de exemplu, din 1900). Hotelurile aici au, în marea majoritate, peste 100 de ani… acest lucru te face să te simți în altă lume și cuvântul care îmi vine ostentativ în minte este RESPECT.

Ce recomand? În primul rând liniștea și frumusețea locului. În al doilea rând, nu eu ci specialiștii, apele minerale. În al treilea rând ofertele locale: Cascada, Păstrăvăria (de fapt să mâncați păstrăv, pentru că locația nu e cine știe ce) și Parcul central. Cei care au atracții evlavioase există o biserică centrală unde am aflat că au o slujbă dedicată copiilor sâmbăta și duminica. Această zonă pare a fi ideală pentru a asocia liniștea și pioșenia.

De la administratorul vilei unde am stat (Vila Rica - și ea un exemplu din categoria clădirilor de patrimoniu vechi de peste 100 de ani) am aflat că zona se va dezvolta și cu o pista de ski. Pe de o parte este încântat de faptul că și în perioada de iarnă o să fie aflux de turiști, dar cu părere de rău crede că aceștia vor aduce cu ei “apucăturile” turistului român… să sperăm că nu. Dezvoltarea zonei ține și de politic, implicarea unora (nu o să dau detalii pentru că nu cred că sunt necesare în acest caz) fiind evidentă, pentru că lucrurile chiar se mișcă (dacă fac o comparație cu Vatra Dornei este chiar o diferență de la cer la pământ).

Nu știu dacă pozele mele o să spună ceea ce am simțit, dar, oricum dacă o să vizitați zona o să vă faceți singuri o părere…

O să găsiți printre poze și o ipostază a "civilizației"... am pus-o pentru că a fost singurul lucru negativ pe care l-am găsit (până și numărul de pet-uri din râu a fost nesemnificativ)...

Ce nu am reușit? Îmi pare rău că vremea (cu o zi înainte a fost grindină) nu mi-a permis să fac traseul celor 300 de scări.

Vizită plăcută!

Citadela de Cronin

2010-04-24T11:57:00.005+03:00

Cred că e timpul să vorbim și de cărți. Una dintre ele, Citadela de A.J. Cronin. Am spus că-mi place perioada interbelică… atât cu bune cât și cu cele rele. Nu știu dacă o să vă placă… deoarece merge pe partea realismului tradițional, o să atace teme ale acelor vremuri, precum viața minerilor și condițiile grele de muncă, toate din prisma unui tânăr doctor. Ce este interesant e că nu vorbește din auzite, el fiind, în viața reală, inspector sanitar al minelor de cărbuni. Deci, mare parte a ceea ce a scris este autobiografic.

Totuși, de ce este actual? Deoarece reușește să împletească realismul crud cu idealurile nobile, în așa fel încât, la final, să învingă natura umană - temă care nu o să dispară niciodată. Nu lipsește nici idealismul romantic. Să nu uităm că în spatele unui om de succes stă o femeie. Nu lipsește nici jocul între greutăți, satisfacții și ispite. Spuneam în articolul trecut că avem nevoie de un sistem de valori adevărat. Veți găsi în această carte aceste elemente (profesionalism, integritate, obiectivitate şi încredere), dar și cât de ușor pot fi ele pierdute în tentațiile vieții moderne.

Dacă această carte a reprezentat sau nu ceva pentru perioada respectivă, vă spun doar că a fost ecranizată în 1938 (la un an după apariția cărții), iar filmul nominalizat la 4 premii Oscar. Dacă vă place teatrul radiofonic aveți aici piesa. Nici nu știu ce vă spun... Lectură, vizionare sau audiere plăcută… Aș opta însă pentru carte... Toate cele bune...

Educație, Sistem de valori, Management

2010-04-22T15:58:00.001+03:00

Am citit ieri un interviu al lui Andrei Pleșu în cariereonline.ro, și din care, chiar și cu regretul unei minime scoateri din context, vă prezint un paragraf care mi-a atras atenția:

Daca ma intrebati ce ne poate impune pe piata internationala de-acum si de maine, nu pot raspunde decat cu o platitudine: ne vom impune numai prin calitatea noastra umana si prin performanta noastra profesionala. Nu trebuie decat sa fim foarte buni! Nu sa spunem ca suntem foarte buni. Asta nu convinge pe nimeni. Dar daca vom ilustra exigenta lucrului bine facut, zvonul inzestrarilor noastre va ajunge la urechile tuturor. Brancusi, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, George Emil Palade si Cioran au contribuit la potentarea prestigiului national, tot atat cat au facut-o, in veacul trecut, pentru Spania, Eugenio d’Ors, Unamuno si Ortega y Gasset. Dar reusita lor n-a ramas in idiomatic si pitoresc, chiar daca fiecare din ei exprima, intr-o reteta proprie, o nota sau alta a „sufletului” national. Cioran a devenit un mare stilist al Frantei nu pentru ca s-a proclamat „mare roman”, ci pentru ca s-a dovedit un mare stilist. Abia intr-o a doua instanta a ajuns, prin gloria sa europeana, un „mare roman”, adica un roman care ne reprezinta la superlativ.

Invocarea intelectualității interbelice pare să fie un laitmotiv în discuțiile ce implică soluții și standarde de comparație a calității umane (trebuie să recunosc eu personal fiind un fan al acelei perioade). Tot respectul pentru valorile culturale românești, dar nu trebuie să uit esența… educația (fie ea și organizațională, cu toate că orice nivel poate fi luat în discuție) în condițiile actuale. Mi-am pus această problemă atât ca trainer cât și în calitate de părinte. La ce vreau să fac referire? Să încerc sistematic…

Ca părinte, teoretic, ar trebui să influențezi personalitatea copilului tău. Modul nostru de comportare poate să treacă de la permisiv la autoritar, cel mai indicat fiind unul angajat în care prin dialog să legi partea de libertate de cea de control. Ce le oferim în schimb? Eu, unul, mi-am dat seama în momentul în care le-am oferit Jules Verne (autorul cărților din copilăria noastră) și nu am avut șanse de reușită… însă cu Harry Potter am avut succesul scontat. De ce? A trebuit să mă adaptez la nevoile lor, la mediul lor, de fapt a fost o adaptare a mea la nevoile pieței.

Ca trainer (de la elevi de liceu la persoane de vârsta a treia, fără să mai fac referire la nivelurile diferite de pregătire), a trebuit să fac permanent acest joc de adaptabilitate. Cel mai greu este, însă, să faci educație IT celor din liceu. Cum e să le vorbești despre lucruri pe care ei le cunosc deja, le utilizează la un nivel superior față de ceea ce le oferi, și mai mult, devin ei însăși traineri pentru colegi sau familie. Cauți și găsești mereu acele elemente de diferențiere și mai ales te folosești de toate mijloacele moderne de socializare pentru a păstra legătura cu cerințele pieței.

Da. Până la urmă educația este dependentă de piață. Dar, cu toate astea, trebuie ca la baza educației să stea un sistem de valori (corectitudine, integritate, obiectivitate şi încredere) scopul fiind creşterea performanţei – rezultatul se va vedea în autodepăşirea, creativitate și calitate. Educația ca sistem, ar trebui să se schimbe funcție de societate, iar o adevărată schimbare nu se poate face decât după o reevaluare personală. Poate greșesc, dar sistemul de educație am să-l compar cu unul de producție unde principiile manageriale sunt de tip taylorist. Astfel, primează încurajarea individualității prin promovarea elitelor, vinovați de aceasta fiind atât școala/profesorul cât și părintele… educația migrând în jurul copilului și nu a societății în care trăiește. Nu cred că un elev sau un grup de elevi cu rezultate deosebite ar trebui să ducă imaginea școlii mai departe ci școala prin toate elementele ei pe baza unui management al calității să realizeze acest lucru, satisfacția venind astfel pe toate planurile.

Și am ajuns și la citatul lui Andrei Pleșu. Exemplele date vin din cultură, unde individualitatea se poate manifesta în cel mai bun sens al cuvântului. De asemenea, perioada la care se face referire era una caracterizată pe elite. Însă secolul XXI trebuie să pună accentul pe lucrul în echipă (ideea precum că o mână de oameni gândesc și marea masă execută este total greșită).

Viața este complexă și dificilă, iar pregătirea tinerei generații pentru mediul concurențial am înțeles că este un deziderat al tuturor. Dar doar pe hârtie. Cred că educația bazată pe spiritul practic, cultură generală și lucrul în echipă va fi soluția “de succes” pentru dezvoltarea României. Elite/Vârfuri vor fi tot timpul, dar dacă nu avem un popor educat/pregătit, aceste elite se vor pierde sau vor fi doar un exemplu permanent pentru o masă inertă. Doar dacă ne pasă…

Viața vs. Jocuri

2010-04-20T07:44:00.001+03:00

Ce faci dimineața înainte de șapte, într-un tramvai aproape gol, când afară e mohorât și plouă încet, și nu te îndrepți spre casă? Te gândești ce să mai scrii pe blog… pentru că nu ai mai făcut-o demult. Ce să scrii? Ce-ți trece prin minte… de exemplu “Viața vs. Jocuri”. Adică cum? Păi când joci jocuri e ca și-n viață… te lupți, zi și noapte, să treci la următorul nivel. Adrenalina te face să reziști și pentru următoarele ture. Muncești mult pentru asta… unii au noroc și găsesc o scurtătură, alții renunță, alții se folosesc de cheat-uri pentru a trece de la un nivel la altul. Prima dragoste nu se uită niciodată. Pe piață sunt multe tentații… nu ajungem să le jucăm pe toate. Cine are bani joacă cele mai noi oferte – în general, numai astea te acceptă în rețea, pe server. Ceilalți joacă ce prind, căutând crack-uri cu sau fără networking. Joci și uiți… Uiți că trece timpul. Chiar dacă realizezi asta, nu te deranjează decât atunci când vezi că s-a terminat jocul… Dacă ai timp începi unul nou, dacă nu, cel mai bun lucru e să-ți amintești ce cool a fost…

Revista Secolul 20

2010-04-08T22:36:00.001+03:00

Spuneam mai ieri că am să fac referire și la cărți. Dar am realizat, poate prea târziu, că nu o carte ci o publicație mi-a stârnit admirația. E vorba de revista Secolul 20. A apărut din 1961 dar eu am urmărit-o cu frenezie din 1983-1984. Ce m-a atras de prima dată a fost lipsa conținutului politic, revista având drept principal scop cultura. Am să-mi permit să citez, pentru descriere, Wikipedia, pentru că am aflat și lucruri pe care nu le știam. De exemplu, că…

Revista şi-a obţinut în timp o adevărată faimă naţională şi internaţională: în noiembrie 1987, la Paris, ea a fost încununată cu „Premiul pentru cea mai bună revistă de literatură şi artă din lume”, decernat cu ocazia Bienalei UNESCO organizată la Centrul Georges Pompidou.

De asemenea, nu știam că Dan Hăulică, a fost directorul revistei din 1963 până în 1990. Pentru cercul nostru de prieteni numele lui reprezenta echivalentul calității. El a reușit să conducă o revistă, într-o calitate grafică excepțională, care conţinea articole, eseuri şi texte de proză şi poezie ale unor autori români şi străini de prestigiu, precum şi traduceri ale unor importante lucrări contemporane, nu mai spun de referiri la muzica și arta grafică din acea perioadă. În aceste condiții, ea reprezenta o oază de cultură aproape prohibitivă. Cum a reușit, pentru acele vremuri, numai el știe…

Cât despre revistă, Rene Berger, a catalogat-o a fi o revistă far. Far a fost și pentru mine ani de zile. Recunosc că nu am mai urmărit-o după ‘89 și nici pe varianta sa “actualizată” Secolul 21. Dacă o găsiți pe la anticariate cumpărați-o… măcar din curiozitate. Când o citiți, puneți-vă în pielea cititorului din acea perioadă… vă garantez o senzație de neuitat.

Despre democrație

2010-04-07T21:13:00.005+03:00

Urmărind comentariile articolului trecut (mersi Mihaela) mi-am adus aminte de o mai veche promisiune a mea (și neonorată) de a comenta filmele (și cărțile, de asemenea) care, să zicem, contează în "libertatea de a alege".
Primul la care m-am gândit a fost "Die welle". Mulți îl consideră un film dur și le dau dreptate, dar nu pentru modul în care se desfășoară ci a efectului de bumerang...
Ne plângem, mai ales în ultima vreme, de lipsa de educație. Ce este educația, sau mai bine zis procesul de educație?

Teoretic, ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării și dezvoltării însușirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor și ale tineretului.

Ce faci atunci când într-un proces educațional plin de standarde, reguli, restricții, dai peste "o gură de oxigen", un altfel de dascăl, alte metode care-ți oferă posibilitatea de a te afirma și, mai ales, altfel decât ți-a permis până acum societatea? Nu uita... ești elev... ești în formare... ești maleabil... ești influențabil. Acel dascăl va fi TOTUL pentru tine. Într-o societate care nu-ți mai oferă ci doar îți cere, exercițiul său educațional va deveni LEGE, iar de aici până la AUTOCRAȚIE nu e decât un pas.
Dar dacă, tu, ca dascăl scapi totul de sub control? Efortul tău se transformă în HAOS. Ăsta e efectul de bumerang...
Despre ce exercițiu educațional e vorba în film? Despre democrație. Care e distanța dintre democrație și dictatură? Dacă o să urmăriți filmul... una foarte mică.

Vot decisiv (Swing Vote)

2010-04-05T09:22:00.005+03:00

Chiar dacă îi dau dreptate lui Emma Goldman: "Dacă votul ar putea schimba ceva, el ar fi declarat ilegal", nu pot să nu apreciez filmul Vot decisiv (Swing Vote).
De ce?
Am citit câteva aprecieri... ele migrând în jurul a "cât de mult contează un vot rămas în suspensie atunci când este vorba de alegerea președintelui american, cât și despre cum se denaturează lupta pentru cea mai mare funcție din lume doar pentru a câștiga acest vot". Normal, acesta este un laitmotiv pentru majoritatea filmelor pe tema alegerilor americane (aș zice că nu numai a lor)... dar eu merg mai mult pe o cale considerată de mult pierdută... noua generație. De fapt, noua generație și capacitatea ei de a reacționa sau mai bine a interacționa cu politica (ce a mai rămas din ea).
New generation e reprezentată de Paula Patton, iar modul ei de abordare a existenței sociale îl transformă pe Kevin Costner în rol secundar.
Replicile ei sunt senzaționale, la fel și punerea lor în valoare, dar cea care m-a dat pe spate a fost următoarea:

All the world's great civilizations have followed the same path. From bondage to liberty, from liberty to abundance, from abundance to complacency, from complacency to apathy, from apathy back to bondage. If we are to be the exception to history, then we must break the cycle, for those who do not remember the past are condemned to repeat it.

Într-o traducere, mai mult sau mai puțin mioritică...

Toate marile civilizații au urmat aceeaşi cale. De la robie la libertate, de la libertate la abundență, de la abundență la satisfacție, de la satisfacţie la apatie, ca de la apatie să se întoarcă la robie. Dacă vrem să fim o excepţie în istorie, atunci noi ar trebui să rupem ciclul... cei care nu-și amintesc trecutul sunt condamnaţi să-l repete.

Mulți au văzut în acest film o comedie de weekend americană, plină de stereotipuri, cotată spre medie, unde actorul principal e la valoarea sa minimă. Eu nu l-am văzut așa... nimic nu este întâmplător cu filmul ăsta (anul 2008 spune multe)... merg de ceva timp pe declinul "democrației" americane (și nu numai a lor), așa că l-am văzut ca un semnal pentru necesitatea unei revigorări, care nu poate să vină decât de la o nouă generație cu principii noi... Să nu uităm că viața bate filmul...
Românii au văzut oare filmul? Vizionare plăcută...

În loc de urări…

2010-04-03T14:22:00.001+03:00

Nu prea știu să fac urări de Paște. În afară de clasica “sărbători fericite” nu prea știu ce să spun. E o sărbătoare religiosă care e privită de fiecare în felul său, și din cauza asta nu vreau să deranjez… Ce-mi insuflă însă, repet, mie personal, este o senzație de culpă… că nu am să răspund cum trebuie în condițiile unei jerfe, în cazul de față, supreme. E de fapt senzația pe care o am tot timpul când văd câți s-au jerfit, fiecare în felul său, pentru binele majorității. Dar, trebuie să-mi revin repede, pentru a nu cădea în derizoriu, spunând… “toate se rezolvă prin pacea, liniștea și fericirea sufletească pe care ți-o dă o astfel de zi… sărbători fericite”.

Ora pământului

2010-03-27T20:26:00.003+02:00

Trebuie să recunosc că întotdeauna când aud de acțiuni ce privesc "viitorul" planetei îmi vine să râd. De ce? Pentru că de fiecare dată când ascult o persoană vorbind despre așa ceva, îmi vine să o întreb ce mașină are, când a mers ultima oară cu tramvaiul sau metroul, dacă ar renunța la mașină pentru mersul pe jos sau cu bicicleta. Câți ar renunța la facilitățile oferite de lumea civilizată și dezvoltată? Câți ar lăsa toate acestea pentru o întoarcere la natură sau ce a mai rămas din ea? Nu e așa că e cool să ne jucăm de-a protecția mediului...

Weekend la Piatra Neamț

2010-03-20T19:29:00.016+02:00

Așa cum spuneam, weekend-ul ăsta o mă găsească la Piatra Neamț.

Era să nu fie... o gripă destul de urâtă era să mă țină în Iași. Dar trebuia să plec, așa că, tamponat fiind, am plecat. Din cauza bolii nu am făcut tot ce mi-am planificat, dar să vedem ce a ieșit.
Să începem cu drumul... Iași - Piatra Neamț nu durează, cu mașina, mai mult de două ore (și ceva - dacă faci o oprire în Roman). Noi am mers cu un mini autocar... sunt condiții ceva mai bune... Pentru mine, însă, muzica a făcut totul... la început country, după care anii '80. De la autogară la locația noastră am mers cu taxiul (2 RON pe km), cam 10 RON din centru către periferie...
Despre cazare nu vă spun prea multe... am stat la o pensiune, mai mult un hostel decât pensiune, foarte curat și modern, dar doar atât... este bun atunci când sunteți în tranzit pentru o noapte... are și un restaurant, dar deschis de la 9 la 17. Nu-i dau numele pentru că sigur veți găsi alte locații care să merite mai mult...
Despre Piatra Neamț
Până la acum (am mai fost de câteva ori în Piatra Neamț) orașul mi se părea modest. Dacă îmi aduc bine aminte, eram în delegație, deci mai tot timpul pe fugă... așa că mai mult subiectiv decât obiectiv.
Dar, prin comparație, acum l-am găsit curat, liniștit (nu am auzit atâtea claxoane ca în Iași și ai, parcă, mai multe parcuri verzi)... și încep să se vadă investițiile.
Ce am văzut...
În primul rând telegondola. Costă 15 RON dus-întors și se merită...

...este cel mai simplu și rapid mijloc de transport pentru a ajunge la pârtia de ski de pe muntele Cozla, și modul ideal prin care puteți admira orașul și împrejurimile de la o înălțime considerabilă.

Muntele Cozla are forma unei culmi alungite de la nord la sud şi este alcătuit din straturi de marne diferite, şisturi argiloase, straturi bogate în fosile de peşti şi alge...
În al doilea rând barajul sau, mai bine spus, acumularea Bâtca Doamnei... destul de mare ca suprafață... a fost o oază de liniște unde doar verdele apei, vântul și soarele conta.
Văzute doar de sus, dar se merită... Grădina Zoologică (mică și cochetă, nu credeam să o poți găsi aproape de mijlocul orașului, şi Parcul Orăşenesc.
Ce aș fi vrut să mai văd...
Cetatea dacică de la Bâtca Doamnei, Curtea domnească, Biserica Sf. Ioan şi Turnul Clopotniţa (cică ctitorite de Ștefan cel Mare)... Și să nu uit... restaurantele Colibele Haiducilor și Gospodina... recomandate de un prieten... dar nu a fost să fie... poate data viitoare.

Libertatea de a alege...

2010-03-15T19:11:00.002+02:00

"Libertatea de a alege", titulatura blogului de față, azi, mai mult ca niciodată, vreau să o folosesc pentru a cataloga ziua de 15 martie, ziua națională a Ungariei. Nu vreau să cred că în ziua de azi ar trebui să se mai pună problema naționalistă, oriunde în Europa. În fiecare dintre noi există ceva naționalist... dar asta nu înseamnă că ar trebui să ne comportăm pripit într-o serie de situații care sunt create, controlate și, culmea, intens comentate de oamenii politici. Oamenii simpli au fost și o să rămână o masă de manevră care are o mare șansă, cea a libertății de a alege. Sunt câteva puncte de vedere:
- în mitingul de azi nu am văzut steagul românesc... dar cred că și eu, dacă aș fi ungur, m-aș regăsi mai aproape de istoria părinților mei într-o astfel de zi;
- pe clădiri se găsesc steaguri ale Ungariei și nu ale României, unele din clădiri fiind oficiale - aici ar trebui să se sesizeze organele abilitate;
- sunt folosite înscrisuri și uniforme care au fost interzise chiar și în Ungaria - și aici tot organele abilitate ar trebui să intervină;
- maghiarii nu vorbesc limba română și modul lor de comportare față de cetățenii români lasă de dorit... mă gândeam că la ce frumoasă este zona Harghita, Covasna, Mureș, Cluj... și dacă ar fi vizitată de zeci de mii de români, cei de acolo ar învăța româna măcar pentru o dezvoltare a turismului local;
- se dorește o autonomie regională administrativă pe criterii etnice... o autonomie regională tot va trebui să fie făcută, fiind un obiectiv al Uniunii Europene prin Carta Comunitară a Regionalizării, dar asta nu înseamnă strict criterii etnice.
Dar toate astea sunt, de fapt, un rezultat al libertății de a alege.

A fi sau a nu fi...

2010-03-14T14:58:00.003+02:00

Pe Facebook am întâlnit o temă de meditație:

Controversa: 1. Minoritatea se supune majorității 2. Dacă nu ar fi fost așa, poate am fi aflat mai repede că pământul e rotund.

Nu contează cum s-a răspuns... ceea ce mi-a atras atenția a fost faptul că mai există și alte teme de meditație gen "care a fost primul: oul sau găina", dar ce contează cel mai mult este comentariul liber, ca acțiune. M-am săturat de limba de lemn. Ea nu este un produs al comunismului ci a clasei politice însăși. Înainte de '89 se citea și se comenta continuu. Din ceea ce observ, de ceva timp, apare o firavă întoarcere la acele "apucături". Oare criza să fie? Oare au trecut cei 20 de ani ai lui Brucan? Sau m-am ambalat prea tare și mai trebuie să așteptăm...

Din gură-n gură...

2010-03-12T14:30:00.002+02:00

Săptămâna viitoare vreau să ies din Iași pentru weekend... Săptămâna asta ar trebui să mă hotărăsc unde, cum, de ce... de fapt "de ce" parcă aș intui. Dar, să revenim... trebuie să mulțumesc celor ce postează descrieri de locații, hai să le zicem, turistice.
De fapt asta e ideea. Am vorbit, în stânga și dreapta, ce ar fi dacă fiecare și-ar descrie, normal că pe net, locațiile prin care și-a purtat pașii. Ar fi interesant de urmărit cum se ajunge într-un anumit loc, cum ai aflat despre el, unde se mănâncă bine sau ce cazare ai găsit... nu mai spun de locuri de vizitat sau un scurt istoric al zonei.
Sunt foarte mulți care fac deja asta, dar nu chiar toți tratează problema așa complex. Oricum, le mulțumesc la toți care au scris până acum. Realizând cât este de important, am să-ncerc și eu să-mi aduc aportul... ar fi interesant...

Utilizatori și… utilizatori

2010-01-28T17:08:00.001+02:00

Nu vroiam să scriu aici despre IT… am o zonă pe care vreau să o păstrez curată, pentru așa ceva… dar, azi nu am avut de ales…

După o zi împărțită între realocare de UPS-uri pentru o plajă de servere și dosare de acreditare, sună telefonul… cin’să fie? O cunoștință. Cu o problemă mare… după ce s-a jucat cu un antivirus la configurații, la restartare nu a mai “intrat” parola pe Windows XP… “și am așa mare nevoie să lucrez”… Am încercat să spun că tocmai sunt într-un moment din acela, de vârf de creație, obținut cu greu și care nu vrei să-ți scape… dar, el, nu și nu… “hai te rog”… Așa că nu am avut de ales, am zis ok. Am făcut repede rost de un Hiren’s BootCD, că de… soluții există. Pe drum am ținut să-i amintesc că e un utilizator obișnuit, care trebuie să se păstreze în a utiliza și nu în a administra un calculator… cu referire directă la anumite persoane care mai mult strică decât repară, pentru că așa-i românul, se pricepe la toate…

Am ajuns. I-am cerut parolele pe care le avea înainte și hai să încerc și eu… una era “ghita” – nu a mers, a doua “ghita2009” care a mers. Mă ridic, mă îndrept către ușă și pe background-ul zâmbetului lui jumătate vinovat, întreb: eu am venit doar ca să introduc o parolă? și am ieșit…

Ați auzit zecile de bancuri cu utilizatori de calculatoare. Și eu. Dar, azi am avut ocazia să și văd unu… Morala: Oare putem să alegem? Când știm să spunem Da și când anume NU… Alegere ușoară.

Oare mai trăim prin comparație?

2010-01-19T19:36:00.002+02:00

Țin minte, când eram mic, că ne alegeam un personaj de care ne legam sufletește (d'Artagnan, Winnetou, Old Shatterhand sau Tom Sawyer), chiar dacă unii dintre noi rămâneau la numele său propriu - poate că el avea o personalitate mai puternică. Tot ceea ce făceam se raporta la personajul ales... de obicei, lupta binelui împotriva răului, curaj, camaraderie, curtoazie... Chiar și după ce am crescut mi-am ales astfel de personaje, fie din cărți, fie din viața de zi cu zi, și exemple sunt destule. Mă uit acum la televizor și, cu părere de rău, îmi pun întrebarea... oare mai sunt modele de urmat (mai ales când sursele de informare s-au transformat atât de mult)? Sau mai bine, ce fel de modele de urmat găsesc copiii noștri în viața de zi cu zi, pentru că îmi pun următoarea problemă: dacă ai libertatea de a alege și totuși nu ai pe cine să alegi?

Un nou an, alte probleme…

2010-01-09T10:47:00.001+02:00

Au trecut și sărbătorile, cu efectele sale mai mult sau mai puțin evidente. A trecut și o săptămână de muncă tampon (străinii recomandă, însă, o zi între concediu și serviciu; la români cred că este recomandată cel puțin o săptămână). Ce o să fie, în 2010, o să vedem. Când scriu, urmăresc în paralel și știrile, așa că printr-o mică comparație cu ceilalți ani, nu văd nimic diferit, decât un an nou, alte probleme… Viața merge înainte… Succes!

La mulți ani 2010 !!!

2009-12-31T19:49:00.003+02:00

Multă sănătate, fericire și tot ce vă doriți... aveți grijă ce vă doriți că s-ar putea să vi se împlinească... :)

Sedusă și abandonată

2009-12-19T08:14:00.001+02:00

Zilele astea, nu știu de ce, am senzația știrilor de la ora cinci… De obicei, în perioada sărbătorilor de iarnă, ar trebui să fim mai buni, mai uniți, mai îngăduitori… dar… Există și un dar. Am senzația unei știri de genul “sedusă și abandonată”… și ca să nu pară a fi misoginism, am să fac un execițiu… “o parte din […] este sedusă și abandonată”, așa pot să fac acordul cu o parte din populație (dar e tot de genul feminin), oameni (e gen masculin) sau electorat (mai bine că e neutru). Avem un talent pentru seducere… promitem cât se poate de multe, dar la final, nu mai reușim să ne ținem de cuvânt, abandonând atât beneficiarul cât și ideea. Seducerea ne încântă… este normal… însă nu pot să înțeleg de ce nu ne deranjează abandonul… poate pentru că este repetat, devine ceva obișnuit. Aș vrea acum să dau și exemple, dar sunt sărbătorile de iarnă și trebuie să fim mai buni, mai uniți, mai înțelegători.

Întrebare: Ce ne facem dacă a început să ne placă? Sărbători fericite…

După 20 de ani

2009-12-08T08:24:00.001+02:00

Cei mai în vârstă au citit “Cei trei mușchetari” și apoi “După douăzeci de ani”. Cei mai tineri au văzut filmul (au fost mai multe, dar toate au avut elemente din cele două cărți), dar nu au putut face diferența pentru că nu au citit cărțile. Cred că așa este și cu evenimentele din 1989… unii le-au trăit, alții le-au vazut la televizor, alții le-au pierdut semnificația pentru că nu au fost în tandem cu ele. Contează?

Ce am câștigat citind cărțile sau participând la evenimente? Oare ideea clasică de luptă a binelul împotriva răului și a minciunii? Despre camaraderie (legătură durabilă, pentru unii)? Lupta, curajul și dragostea (fie ea și de viață)?

Sau poate nu am citit cum trebuie? Poate nu m-am transpus pe partea care trebuia? Jocurile de culise, intrigile, serviciile de securitate, oamenii sau femeile “președintelui” reprezintă acum, după 20 de ani, lucrurile care contează.

Și-n cărți și-n viața de zi cu zi, am sesizat o discrepanță între EI și restu’. Și acolo (întâmplarea face să fie în cea de a doua carte) are loc o așa-zis revoluție a maselor… De cine a fost condusă, a fost sau nu spontană, cine a tras primul, cine a fost vinovat, cine a fost în față, cine a fost în spate? În carte am înțeles, dar în viața de zi cu zi nu am aflat… poate că nu am învățat să citesc printre rânduri.

Ce m-a mirat… a fost că, în cărți, și după 20 de ani cei patru mușchetari au luptat împreună, uniți de aceleași idealuri… De ce în viața de zi cu zi nu se poate întâmpla la fel?

Concluzie: acum înțeleg de ce tinerii nu mai citesc Dumas… nu e realist. Oare ce e valabil din ceea ce a scris? Cineva spunea zilele trecute că tinerii din ziua de azi sunt rezultatul nostru, a educației noastre, așa că nu trebuie să ne plângem. Am zâmbit, el chiar dacă este căsătorit nu are copii, deci nu are o părere avizată. Nu știe ce greu este, azi, pentru un părinte, nu numai să-și educe copiii, ci să și-i învețe să aleagă între bine și rău. Dar ce este bine și ce este rău acum? :) Teoria relativității adevărului.

Oricum, mie mi s-a părut că “După 20 de ani” e o carte mai slabă decât prima. Tu ai libertatea de a alege…

Unde dai și unde crapă

2009-12-08T06:12:00.001+02:00

După mine, alegerile s-au terminat… Felicitări d-lui Băsescu pentru reușită. E ceva, să poți să faci față (nu singur – sunt destui susținători) unei coaliții foarte colorate. Ce o să fie, o să vedem. Cei care au votat cu actualul președinte, cred că au și așteptări (eu, unu, am avut în 2004)… Însă, pentru ce s-a întâmplat celuilalt candidat, cred că au fost cinci lovituri, inițial dorite împotriva actualului președinte, dar care s-au transformat în cărămizi lipsă la consolidarea electoratului:

Filmul difuzat ostentativ pe majoritatea posturilor (mai ales pe Realitatea TV, întâmplător sau nu)
Întâlnirea de la Timișoara de 1 Decembrie – frumoasă idee de consolidare a forțelor, dar prost aleasă ca dată și locație – românii încă mai cred în simbolul revoluției și unității naționale
Alegeți un staff de campanie de calitate, nu numai persoana ta trebuie să fie perfectă ci și a celor din jurul tău (nu spun că a d-lui Băsescu a fost ok, dar a fost cu două clase deasupra)
Nu faci greșeli pe ultima sută de metri (întâlnirea cu Vîntu, normală în considerente de viață de zi de zi, dar nu și în campanie electorală)
Trebuie să-ți faci temele atunci când ieși în fața clasei (fie ea și politică), lucru de neiertat pentru un fost ambasador și ministru de externe

La final, însă, eu cred că trebuie să câștige electoratul. Eu prefer să fac parte din cei care îmi doresc RESPECT.

Ne auzim peste un an, doi…, să vedem ce am ales.

Delicvenții de azi, specialiștii de mâine

2009-12-04T20:45:00.001+02:00

Așa suna un articol din Opinia studențească acu’ mulți ani, înainte de ‘89. Făcea referire la modul în care se desfășurau unele activități din campusul Tudor Vladimirescu, din Iași. Și? S-a schimbat ceva? Studenții au absolvit, au devenit, sau nu, acei specialiști de care societatea are nevoie. Mai contează ce au făcut atunci? Au ajuns specialiști atât cei implicați în activitățile respective cât și cei care au stat în casă și au, sau doar, învățat. Au contat repartițiile pe care le-au avut, pilele, dorința de a face ceva, iar dacă nu au plecat în Canada sau SUA (asta se purta pe atunci) poate mai sunt specialiști și azi. Cine era delicvent atunci? Sau comunist? Cine este delicvent acum? Sau comunist? Depinde cine spune, sau cine aude, sau cine întreabă, sau cine se întreabă… Eu unu’ nici nu vreau să fac diferență… Eu nu vreau decât ei să facă ceva… să aibă libertatea de a face ceva, și pentru ceea ce fac, sau ceea ce nu fac, să fie “judecați”. Azi foștii comuniști condamnă comunismul, foștii delicvenți ne învață ce înseamnă cinstea și corectitudinea… la final, pentru mine, nu înseamnă decât un articol de presă. În viață, ceea ce contează este ceea ce rămâne, real, în urma ta, mai ales atunci când ai libertatea de a alege… până la urmă, cineva va judeca ceea ce am făcut, sau ceea ce nu am făcut, și nu mă gândesc aici la divinitate, ci la copiii noștri.

Mi-am adus aminte...Filme

2009-11-21T20:06:00.003+02:00

Azi mi-am adus aminte de filmele anilor '80. Am văzut, azi, la Pro Cinema, Rochia albă de dantelă. El face parte dintr-o listă de filme cu "impact" pentru mine: Glissando, Pas în doi, Dreptate in lanțuri. Întâmplător sau nu, ultimele două cu Claudiu Bleonț. Un film românesc despre dragoste, viață și moarte. Apreciez un astfel de film și nu mă pot opri în al compara cu unul actual, foarte comentat și premiat: 4 luni, 3 saptamâni si 2 zile. Problema este că le compar ca să le pun pe locuri diametral opuse. E o părere personală. Am auzit pe cineva spunând despre filmul lui Dan Pița că e greu de digerat, de înțeles. Nu degeaba am pus în listă și Glissando, un alt film, la fel de greu de digerat, al lui Mircea Daneliuc. Prin comparație 4/3/2 nu mi-a produs decât o durere, fără să trec dincolo de realul dureros, iar când a fost premiat m-am simțit ca la Lista lui Schindler, film foarte bun, impresionant, dar comentat în ceea ce privește premierea sa politică. Ele fac parte din filmele mai ușor de digerat, fiind clare și directe. O tendință normală în ziua de azi. Chiar prea normală. Repet, o părere strict personală. De fapt uitându-mă la cele două, zic: cred că sunt legat prea mult de stilul anilor '80... din cauza asta în topul preferințelor mele muzicale rămân Phoenix și Deep Purple.

Poate am fost, dar poate că nu am fost, sau poate nu am fost nimic niciodată

2009-11-10T19:11:00.003+02:00

Nu am să uit niciodată replica lui Gheorghe Dinică din Prin cenușa imperiului. Pentru mine, caracterizează viața. Facem multe în viață: și bune și rele. Unii văd ceea ce vor ei să vadă, alții văd adevărata ipostază - dar sunt puțini, dar pentru majoritate nu reprezentăm nimic, niciodată. Cel mai mult timp din viață nu ne jucăm pe noi, ci pe cine vor alții. Păcat că viața este scurtă. Când lași în urmă ceea ce lasă un actor ca domnul Dinică, îți pare și mai mult rău că viața este scurtă. Rămas bun, maestre! Nu te vom putea uita niciodată...

Schimbare...

2009-11-07T18:32:00.002+02:00

Acum câțiva ani ideea de schimbare a fost laitmotiv pentru campanii electorale și s-a câștigat pe seama ei. Dar schimbarea nu s-a produs. A venit și criza. Din punctul meu, abia asta a adus o schimbare. Ce fel de schimbare? Lumea își uitase limitele. "Spartul în figuri" devenise element general valabil. Consumul exagerat făcuse ca sistemul de valori să fie înlocuit de cel pur cantitativ.
Azi, însă, văd o schimbare:
Un coleg din IT, pe care îl consider bun, dar tânăr, nu a avut nici o șansă într-o schimbare a locului de muncă, în condițiile în care anul trecut, firmele făceau oferte care mai de care mai tentante.
Anul trecut, la serviciu, la pranz, nu știam cum să facem comandă mai din timp pentru pizza, shaorma, sau cine știe ce alte fast-fooduri dacă nu aveam timp să luăm masa undeva. Acum, zonele cu fast-fooduri au fost fie închise, fie transformate în simigerii. Cine ar fi crezut că și covrigii sunt așa de buni?
Fiecare știe că fiecare guvern a pus deoparte bani de campanii prin intermediul contractelor aranjate. Anul ăsta însă, lipsa banilor, a atras după sine o atenție mai mare, și, se știe ce a urmat în cazul ministerelor de Turism și de Tineret.
Eu personal, am redus numărul de taxiuri la un sfert, și am trecut la mersul pe jos. A fost bine, pentru că am ajuns de la 94 de kg la 88. Asta mă duce cu gândul la următoarea situație:
Doi prieteni se întâlnesc după ceva vreme. Unul spune: Văd că te-a prins criza. Celălalt s-a simțit ofensat și a reacționat, însă primește replica: "Stai liniștit, că e de bine".
Oare criza e și de bine? Eu cred că da, dar e o părere personală.
Începând de maine, am să trec în revistă câteva lucruri care m-au marcat și care îmi aduc aminte de normalitate: cărți, muzică, filme, persoane/personalități. Inițial am făcut legătura cu Elias Canetti, dar ca să nu fiu ipocrit merge mai bine cu: Flori, fete, filme sau băieți, actori sau cântăreți. Pe mâine.

I had a dream...

2009-11-07T09:42:00.003+02:00

Am avut un vis și am impresia că l-am pierdut. Nu sunt sigur, poate nu l-am pierdut, ci poate l-am uitat. Cred că e mai bine așa. Și se și explică. După douăzeci de ani chiar că începi să uiți.
Chiar așa... Am și uitat pentru ce am ieșit în stradă... unii dintre noi. Oare cei care stăteau în casă sau la serviciu, după perdele, au uitat și ei? Totul se uită.
Dar ce contează când, azi, avem despre ce să discutăm liber, să alegem și să fim aleși, să ne deplasăm unde vrem și când vrem, și chiar să visăm.
Cu poate astea, am o senzație permanentă de Matrix. Nu știu când este vis sau realitate, dacă se îmbină cele două stări sau când ceva lipsește... acel CEVA, liantul, care să facă toate acestea reale. Poate acest CEVA l-am pierdut. Nu l-am uitat..., cel puțin, unii dintre noi.
Întrebare: Oare Matrix nu exită cu adevărat? Asta ar putea să explice foarte multe. Și atunci cine stă în spate? Cine este real sau imaginar? Vă doresc ce-mi doresc și mie: Toate cele bune!